PATRIMONIUL CULTURAL AL JUDEŢULUI GORJ
Situat în sud-vestul României, într-o zonă cu minunate peisaje submontane, cu munţi străbătuţi de chei care dau semeţie sălbăticiei peisajului, dar şi cu relief molcom, de câmpie, spre sud, judeţul Gorj, adaugă la frumuseţile naturale o mare bogăţie spirituală. Umbra marelui Brâncuşi străjuieşte Târgu Jiul şi Hobiţa, marii voievozi români şi-au ctitorit aici lăcaşuri de rugăciune şi meditaţie, iar eroii războiului de reîntregire a neamului s-au născut aici pentru a duce mai departe iubirea de patrie şi de libertate.
Patrimoniul cultural imobil al judeţului Gorj are înscrise în Lista monumentelor istorice, aprobată de ministrul culturii şi cultelor în 2004, 511 obiective monument istoric. Statistic vorbind, acestea reprezintă a şasea parte din totalul monumentelor din Regiunea Sud-Vest Oltenia. Sunt din toate categoriile – 90 de situri arheologice, 369 monumente istorice, 28 monumente de for public şi 24 de monumente comemorative.
Deşi cea mai mare parte a siturilor arheologice aparţine categoriei B, de importanţă locală şi regională, aici sunt localizate şi unele foarte importante pentru preistoria europeană, aşa cum este descoperirea musteriană din Peştera Cioarei, com Peştişani sau locuirea preistorică din Peştera Muierilor, unde s-a descoperit un craniu de femeie datat în paleoliticul superior.
Dacă ne îndreptăm spre epoci istorice mai apropiate de noi, nu putem să ignorăm prezenţa numeroaselor situri de epocă romană. Important este sistemul de castre ce s-au ridicat pe drumul spre Transilvania, pe Valea Jiului la Pleşa, Bumbeşti Jiu şi Vârtop. Castrul roman de la Bumbeşti Jiu şi aşezarea civilă dezvoltată în jurul acestuia sunt dovada unei puternice prezenţe a vieţii romane în Dacia. Construit în secolul II p. Chr. a scos la iveală numeroase urme materiale de epocă romană – elemente de arhitectură (construcţii militare şi civile, thermae), artefacte (ceramică, arme, sticlărie), ateliere pentru ceramică, valoroase urme monetare între care sunt de amintit cele două tezaure descoperite aici.
Monumentele de arhitectură ocupă cele mai multe poziţii din această listă, 369 obiective, reprezentând 72,21% din totalul monumentelor istorice din judeţ. Din punct de vedere al categoriei valorice 27 sunt de categorie A, de importanţă naţională şi universală, restul fiind de importanţă locală şi regională. Aceste valori ale arhitecturii româneşti aparţin mai multor categorii funcţionale pe care le vom prezenta structurându-le pe două mari criterii – construcţii de cult şi construcţii civile.
Cea mai semnificativă prezenţă este cea a construcţiilor de cult – 184 de biserici, din care 119 din lemn şi 65 de zid. O statistică a bisericilor de lemn din România înscrise în Lista monumentelor istorice, arată că Gorjul se poate mândri ca fiind judeţul cu cele mai multe astfel de obiective de patrimoniu cultural naţional.
În arhitectura religioasă din Gorj, bisericile din lemn mărturisesc despre o civilizaţie a lemnului cu rădăcini adânci în timp. Făurite dintr-un material perisabil, prin grija micilor comunităţi locale, ele au dăinuit peste veacuri şi întâlnim astăzi construcţii de acest tip vechi de peste 300 de ani – Biserica de lemn „ Sfinţii Arhangheli”, Ceauru, com. Băleşti, realizată în 1672, Biserica de lemn „Intrarea în Biserică” de la Slăvuţa, com Cruşeţ construită în 1684, la care se adaugă un număr însemnat de obiective de secol XVIII.
Subiect al lucrărilor de specialitate, de arhitectură sau de istorie, bisericile de lemn îşi găsesc cu greu dovada anului ctitoririi marcată explicit prin pisanii sau alte însemnări pe elementele constructive. Dar tocmai absenţa pisaniei e o dovadă a vechimii lor, aşa cum diferitele însemnări ale anilor de pe stâlpii din pridvor sau de pe alte elemente ale edificiilor nu vorbesc întotdeauna despre anul construcţiei, ci despre anul unor refaceri sau reparaţii. Bisericile şi-au consemnat istoricul începând cu arhitectura şi continuând cu marcarea pe elementele constructive sau decorative a datelor care ajung printr-o „citire” atentă să ne vorbească despre naşterea şi prefacerea lor în timp.
Specific pentru bisericile de lemn din Gorj este dispunerea temeliei direct pe pământ, prezenţa peretelui plin între pronaos şi naos („Adormirea Maicii Domnului” de la Didileşti, com. Câlnic, „Sf. Vasile” de la Pieptani, Câlnic, „Intrarea în Biserică”, Ungureni-Oprişeşti, com. Crasna), precum şi absenţa clopotniţei peste pronaos (Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din judeţul Gorj, Bucureşti 2001, p. 16-18). Ctitorii lor sunt cei care au scris istoria acestor locuri, moşnenii (oameni liberi ), urmaţi de preoţi şi în rare situaţii de boieri.
Din punct de vedere tipologic, planul după care au fost construite are particularităţile sale. Altarul în prelungirea navei, fără proscomidie şi diaconicon, este forma cea mai des întâlnită şi care vorbeşte despre vechimea bisericilor de lemn din Gorj ca şi la numeroasele exemplare unde se întâlneşte altarul decroşat poligonal. Forma arhaică a acestuia din urmă se distinge prin intersecţia în ax a laturilor de nord şi sud întâlnită la Înălţarea Domnului, Târgu Cărbuneşti, Pojogeni-Ciopleşti; Sf. Voievozi, Pârâu Viu, Berleşti; Sf. Îngeri, Pojogeni,din Văi, Sf. Nicolae,Ştefăneşti,Târgu Cărbuneşti; Sf. Gheorghe Pişteştii din Vale, Bălăneşti; Adormirea Maicii Domnului Dealul Cârţâneştilor, Scoarţa, toate exemplarele fiind situate în zone izolate pe coline şi văi, condiţie care le-a asigurat supravieţuirea într-o formă nealterată de intervenţii ulterioare.
Bisericile din zona centrală a Gorjului se caracterizează prin decroşarea laturilor de nord şi sud ale altarului pentru obţinerea în consolă a celor două mese necesare desfăşurării ritualului religios, proscomidarul şi diaconiconul. Acestui tip îi aparţin 42 de biserici care au ambele nişe („Sf: Arhangheli”, Doseni, „Intrarea în Biserică“, Mirosloveni, com. Albeni; „Sf. Arhangheli“, Sohodol, com Baia de Fier; „Sf. Arhangheli“, Toropi, Sf. Dumitru“, Podini, Voiteştii din Deal, com. Bălăneşti; „Sf. Arhangheli”, Ceauru, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Voievozi” Stolojani, „Sf. Ioan Botezătorul” Stolojani, com. Băleşti; „Sf. Gheorghe“, Bălăceşti, com. Bolboşi; „Sf. Voievozi” Valea Pojarului, com. Bustuchin; „Sf. Vasile” Pieptani, com. Câlnic; „Adormirea Maicii Domnului” Crasna din Vale, com. Crasna). La 17 exemplare întâlnim doar proscomidarul (Cuvioasa Paraschiva de la Glodeni-Bâşnegi; Adormirea Maicii Domnului Bălăneşti-Ciorăşti; Sf. Nicolae Ciocadia de Sus, Bengeşti-Ciocadia; Intrarea în Biserică Crasna din Deal şi Adormirea Maicii Domnului Crasna din Vale; Sf. Voievozi Larga Muşeteşti; Naşterea maicii Domnului Bobu şi Duminica Tomii Lazuri, com. Scoarţa).
Meşterii care au lucrat aceste edificii s-au inspirat din arhitectura bisericilor de zid, fapt observat atât în modalitatea de obţinere a proscomidiei şi diaconiconului prin decroşarea laturilor de nod şi sud ale altarului care amintesc de absidele bisericilor din zid, dar şi în decorul cornişelor care imită pe cele de zidărie cu cărămizile aşezate pe colţ, în retragere succesivă întâlnit la 52 de exemplare (Sf. Voievozi, Stroeşti, com. Arcani; Sf. Dumitru, Glodeni, Cuvioasa Paraschiva Bâşnegi, Glodeni, Sf. Dumitru, Voiteştii din Deal, Sf. Voievozi Taşcăi, Voiteştii din Deal, com. Bălăneşti; Sf. Voievozi, Pârâu Viu, com. Berleşti la care apar de jur împrejurul pereţilor exteriori ocniţe săpate în lemn asemenea celor de la bisericile de zid; Sf. Vasile Pieptani, Câlnic; Intrarea în Biserică, Crasna Ungureni, Adormirea Maicii Domnului, Crasna din Vale, com. Crasna). Acest motiv decorativ apare documentat pe edificii din sec. XVII şi se menţine până în a doua jumătate a secolului XVIII.
Deşi se mai păstrează doar două exemplare, din patru care au ajuns până în contemporaneitate, bisericile Sf. Gheorghe de la Pişteştii din Vale, com. Bălăneşti şi Intrarea în Biserică de la Mirosloveni, com. Albeni au pronaosul supralărgit, situaţie interpretată de A. Pănoiu ca fiind într-o relaţie directă cu obiceiul întâlnit la bisericile din zid de a înmormânta ctitorii în acest spaţiu.
În forma lor originară, bisericile de lemn din Gorj nu au clopotniţă peste pronaos, toate cele 45 de exemplare din secolele XVII-XVIII prezintă această caracteristică care încă se va păstra la edificiile construite la începutul secolului XIX cum sunt Sf. Arhangheli de la Baia de Fier, cătun Sohodol, Sf. Nicolae de la Negomir, cătun Curtişoara. Apariţia acestui element se face simţită începând cu secolul XIX, când cele noi încep a se construi cu clopotniţă dispusă peste pronaos, iar exemplarelor vechi li se adaugă, uneori fără a influenţa şi asupra structurii acoperişului, alteori nu, lăcaşul destinat păstrării clopotului (Cuvioasa Paraschiva Bâşnegi, Glodeni, com. Bălăneşti, Sf. Arhangheli, Ceauru, Sf. Voievozi, Stolojani, com. Băleşti).
Mărturie a trecutului şi dovadă a istoriei în care moşnenii şi viaţa de obşte dau specificul zonei de nord a Olteniei este prezenţa pe latura de sud a bisericilor a „scaunului de judecată” obţinut prin prelungirea tălpilor temeliei peste care era aşezată bârna care dădea funcţiunea artefactului. Se păstrează în formă originară la câteva biserici (Sf. Voievozi Toropi Bălăneşti; Înălţarea DomnuluiCiopleşti Pojogeni; Sf. Nicolae Şura Slivileşti; Sf. Gheorghe Rugi Turcineşti; Adormirea Maicii Domnului Ţârculeşti, Dăneşti; Sf. Voievozi Cârbeşti Drăguţeşti), dar se pare că a existat şi la alte edificii la care se observă prelungirea tălpilor pe latura de sud, dar care şi-au pierdut în timp bârna pentru şezut.
Pe lângă armonia volumelor şi intimitatea spaţiului nu foarte mare al bisericilor din lemn, arhitectura lor prezintă unele particularităţi care merită evidenţiate. O astfel de categorie o constituie bisericile cu pridvor la altar obţinut prin prelungirea tălpilor naosului şi a cosoroabelor care se reunesc la colţuri cu stâlpi, iar cele mai cunoscute exemplare sunt Biserica Sf. Nicolae de la Colibaşi, com. Scoarţa şi Biserica Sf. Nicolae de la valea Pojarului, com. Bustuchin. În acest context al particularităţilor trebuie menţionată şi Biserica Sf. Trei Ierarhi de la Pişteştii din Deal care are două pridvoare, cel iniţial şi altul datorat intervenţiei de strămutare din vechime a lăcaşului pe amplasamentul de astăzi.
Cioplirea lemnului a fost adusă la rang de artă de meşterii care au realizat bisericile de lemn. Întreaga construcţie impresionează pornind de la modalitatea de îmbinare a bârnelor până la decorul stâlpilor din pridvor sau al uşilor de intrare, a ancadramentelor acestora, dar şi migala cu care au împodobit cornişele sau decorul tălpilor de temelie. Întregul decor foloseşte motive cu valoare de simbol – pomul vieţii, brâul în frânghie care înconjoară uneori biserica, imaginea şarpelui, mărul, crucea în creste. Îmbinarea bârnelor în coadă de rândunică este cea mai frecventă metodă de rezolvare practică şi decorativă a structurii de rezistenţă. Mai rar întâlnită, îmbinarea în formă de cap de cal are rolul de a contribui la monumentalitatea edificiului care este cel mai bine reprezentată de realizarea Bisericii Sf. Nicolae de la Negomir, cătun Curtişoara.
Acoperişul avea învelitoarea din şiţă, material lemnos care era bătut într-o tehnică nume cu ajutorul cuielor de lemn. Multe din bisericile de astăzi păstrează învelitoarea de şiţă pe care comunităţile au reînnoit-o în timp. Remarcăm grija celor din Stroieşti care la 1871 se opun dorinţei preotului de a acoperi cu „tinichea” frumoasa biserică, ce se păstrează şi astăzi în hramul Sf. Voievozi în comuna Arcani. Cu sprijinul protopopului judeţului, sătenii au folosit pentru acoperiş materialul pe care îl cumpărareră deja, şiţa. Realizau, poate nu la nivelul conştient, un act de conservare în forma originară a unui lăcaş care numai aşa şi-a putut păstra autenticitatea şi farmecul până astăzi şi care ar trebui să constituie un exemplu demn de continuat. Durabilitatea în timp a acestui sistem de acoperire, care dă originalitate şi autenticitate acestor construcţii, de altfel larg răspândit în trecut inclusiv pentru acoperirea construcţiilor din zid, pare a nu mai convinge astăzi pe cei care încă se închină în ele. Înlocuirea acoperişului din şiţă cu cel de tablă sau cu ţiglă e cel mult o măsură de protecţie pentru a împiedica apa pluvială să pătrundă în biserici. Printr-o atentă monitorizare şi prin sensibilizarea factorilor responsabili sperăm să găsim susţinerea financiară necesară a ne permite să revenim în scurt timp la originarul acoperiş de şiţă, specific şi potrivit cu arhitectura de lemn din zonă.
Mănăstirile şi schiturile constituie o componentă importantă a patrimoniului cultural al judeţului. De numele lor se leagă evenimente importante din istoria naţională, dar şi personalităţi marcante ale culturii, istoriei şi civilizaţiei româneşti.
Mănăstirea Tismana, datează din timpul lui Vladislav(Vlaicu Vodă) (1364-1377), când pribeagul călugăr sârb Nicodim, astăzi sanctificat, a construit aici o bisericuţă din lemn de tisă. Domnitorul Radu I (1377-1384) a înlocuit lăcaşul din lemn cu unul din zid. Biserica a fost zugrăvită în 1564 în stil post bizantin de Dobromir din Târgovişte şi repictată în 1732 în altar şi naos cu ajutorul lui Matei şi Stanca Glogoveanu şi terminată după 1766 pentru pronaos şi pridvor pe cheltuiala Stancăi Glogoveanu. La restaurarea desfăşurată între 1955-1962 a fost scoasă la iveală fresca din 1564, care se află în pronaos şi cea din 1732, care se afla în naos şi altar.
In biserica paraclis, ridicată de Matei.Basarab, într-o altă incintă, la sud-est de prima, se pot admira cele trei vitralii lucrate de Iohan Wirnst. Tismana a avut un important rol cultural, aici a funcţionat o şcoală de cărturari şi caligrafi unul dintre cei mai cunoscuţi fiind Dionisie Eclesiarhul. În muzeul mănăstirii sunt adăpostite obiecte de cult, fragmente de pictură murală ale frescei de la 1732, uşi din vechea biserică, documente şi acte interne.
Pornind de la Mănăstirea Tismana spre nord-vest, pe dealul Cioclovina, se află Schitul Cioclovina de Jos, monument de arhitectură ridicat în 1715 pe locul unei biserici de lemn şi căreia în 1668 Radu Postelnicul Ştirbei îi dăruise o vie. Pe vârful cel mai înalt al muntelui Cioclovina, în anul 1714, Petru Obedeanu vel serdar în vremea lui Ştefan Vodă Cantacuzino, aşa cum se specifică în pisania de la intrarea în biserică, ridică, ajutat de Nicodim egumen, o mică biserică şi o încăpere anexă, cunoscută sub numele de Schitul Cioclovina de Sus.
Mănăstirea Polovragi are o vechime de 500 de ani (1505), ctitori de început ai acestui lăcaş sunt Radu si Pătru, fiii lui Danciul Zamona, menţionaţi intr-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481). Timp de peste un secol si jumătate, documentele nu mai pomenesc nimic despre acest sfânt lăcas, pentru ca în anul 1645, satul Polovragi să fie în stăpânirea lui Danciu Pârâianul, fiul lui Hamza. Danciu Pârâianu a zidit biserica pe vechile temelii, asa cum se proceda frecvent în epocă, păstrând partea cea bună a acestora. După Danciul Pârâianu şi înaintaşii acestuia, Constantin Brâncoveanu poate fi socotit, al treilea ctitor al Mănăstirii Polovragi. Pictura bisericii este deosebit de valoroasă atât în ceea ce priveşte iconografia cât şi execuţia tehnică. Ea a fost executată în anul 1713 de Constantin Zugravul. De o parte şi de alta a intrării în pridvor se pot admira cele două reprezentări, iconografice, unice în ţara noastră ale mănăstirilor româneşti închinate la Sfântul Munte Athos. Chiliile şi celelalte încăperi ale mănăstirii sunt orânduite în jurul bisericii pe laturile de est, sud şi vest, formând alături de zidul de incintă de pe latura de nord o adevărată cetate de apărare. Intrarea în incintă se realizează pe latura de sud printr-o poartă masivă deasupra căreia se înalţă clopotniţa ridicată în epoca lui Constantin Brâncoveanu.
Printr-o poartă din zidul nordic al incintei mănăstirii se pătrunde în cea de-a doua incintă unde se află bolniţa, ctitorie a egumenului Lavrentie, la 1732, fiind pictată la 1738 de Gheorgheie şi Ionu – zugravi.
Mănăstirea Strâmba (schit după unele documente), Turceni, nu mai păstrează din vechiul ansamblu decât biserica cu hramul Sf.Treime, stăreţia şi ruinele unor ziduri pe aripa de nord. După unele documente aceasta a fost ridicată între anii 1597 şi 1599 aşa cum afirmă marele istoric gorjean Al.Ştefulescu, de marele vistier Stoichiţă Râioşanu şi soţia sa Dochia. La ridicarea ei a contribuit şi nepotul lor Miloş. Acesta, răsculându-se împreună cu Lupu Mehedinţeanu împotriva grecilor, atrage urgia domnitorului Alexandru Iliaş asupra casei sale şi implicit asupra mănăstirii care este confiscată şi transformată în metoc al Mănăstirii Tismana. Aceste evenimente explică şi realizarea abia după 200 de ani a picturii (1793) de către Constantin Rîioşanu, mare armaş. Biserica prezintă un plan triconc cu turlă octogonală pe naos, faţadele fiind împărţite în două registre cu panouri dreptunghiulare mărginite de ciubuce.
Mănăstirea Crasna, din satul Crasna, a fost întemeiată în 1636 de marele Pitar Dumitru Filişanu.. După un secol de la întemeiere a decăzut la treapta de schit şi apoi la 12 noiembrie 1752 a devenit metoh al Episcopiei de Râmnic. Biserica de tip bizantin, are pereţi puţin înalţi decoraţi cu un brâu de cărămidă sub streaşină şi cu arcuri ce par a se rezema pe o bogată colonadă ce înconjoară biserica, cu o singură turlă octogonală aşezată pe o bază pătrată deasupra naosului. Pictura în frescă a fost realizată la 1757 în timpul egumenului Vartolomei Hotinescu şi în primii ani ai sec. al XIX-lea. Chiliile au fost realizate tot în secolul al XVIII-lea – corpul sudic, care cuprinde şi clopotniţa, celelalte dinspre nord au fost refăcute în secolul XX, pe locul celor vechi, ruinate.
Mănăstirea Lainici situată în oraşul Bumbeşti Jiu, pe drumul european ce leagă Oltenia de Transilvania, s-a dezvoltat în jurul bisericii monument istoric,cu hramul Intrarea în Biserică construită şi ea pe locul unui mai vechi aşezământ bisericesc din lemn. Are formă de corabie cu o singură absidă, a altarului şi a fost clădită între anii 1812 şi 1813, iar turla de pe pronaos este de formă pătrată. Arhitectura exteriorului este simplă compunându-se în principal din două registre despărţite printr-un brâu semicircular. Registrul inferior este realizat în tencuială simplă de culoare albă pe când registrul superior este pictat. Pictura este realizată în anul 1817.
Schitul Târgu-Logreşti, cu hramul Ioachim şi Ana, a fost ridicat în 1769, pe locul unui alt lăcaş din 1718, de Ieromonahul Tândălescu şi de Clucerul Costache Pandia cu soţia sa, coana Ilinca, fiica lui C. Obedeanu. Părăsit în repetate rânduri, schitul a intrat în circuitul vieţii monahale în anul 1992, când s-a reparat stăreţia şi a fost realizat un corp de 12 chilii.
Alături de mănăstirile şi schiturile din Gorj trebuie să adăugăm şi valoroasele biserici din municipiul Târgu Jiu de care se leagă nume celebre din cultura românească.
Biserica Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril, aflată în Piaţa Victoriei, în faţa Palatului Comunal, este ctitoria negustorilor Dobre Sîrbu şi Radu Cupeţu ale căror portrete pot fi văzute în pronaos. Construcţia s-a realizat între 1748-1764 imobilul fiind cunoscut şi sub numele Biserica Negustorilor, Biserica Domnească şi chiar Biserica de la Jii,. Planul bisericii este în formă de cruce. Construcţia a suferit de-a lungul timpului mai multe intervenţii care nu i-au alterat forma originală. În 1843, cu ajutorul lui Pavel Kisseleff se zugrăveşte şi înfrumuseţează catapeteasma, iar în 1855- pictura în stilul bizantin este acoperită cu pictură în stilul renaşterii de către pictorul Mişu Popp; în 1902 pictura este însă spălată şi completată cu diferite ornamente. Deoarece în timp a suferit numeroase modificări, în 1933 este restaurată prin grija Comisiunii Naţionale a Monumentelor Istorice.
Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se află pe axul Căii Eroilor şi a fost integrată creaţiei brâncuşiene, creând o legătură între elementele ansamblului sculptural. Ridicată pe locul unei alte biserici ce data din anul 1777, ea a fost reconstruită între anii 1927 şi 1938 şi inaugurată o dată cu complexul executat de Brâncuşi, 7 noiembrie 1937. Pictura în stil neobizantin a fost executată în frescă de către pictorul gorjean Iosif Keber, iar lucrările au fost urmărite de arhitecţii Ion Antonescu, Anghel Păunescu şi Iulius Doppellreiter. Antreprenorii au fost fraţii Di. Bernardo şi Luigi Pittiui.
Biserica Sfântul Nicolae şi Sfântul Andrei, din Târgu-Jiu, strada 11 Iunie nr.48, ctitorie de la 1795 a protopopului Andrei Schevofilax şi soţiei sale Maria, a Stancăi Slugereasa Crăsnaru, soţia slugerului Gheorghe Crăsnaru şi a pitarul Grigorie Crăsnaru a fost terminată în anul 1813 după cum reiese din pomelnicul semnat la 1814 de Dionisie Eclesiarhul. Pictura interioară datează din 1812, fiind realizată de diaconul Mihai din Târgu-Jiu, Anghel vopsitorul şi Ion. În 1927 şi 1961 pictorul Iosif Keber a spălat pictura interioară care trece acum printr-un proces de restaurare.
O caracteristică a arhitecturii din Oltenia sunt culele. Începând cu secolul XVII apar aceste locuinţe fortificate care au permis micii boierimi să se apere şi să îşi supravegheze domeniile. În judeţul Gorj istoriografia vorbeşte de 24 de astfel de construcţii din care astăzi, în forma originală, se mai păstrează 3 obiective – Cula Cornoiu de la Curtişoara, Cula Cioabă-Chintescu de la Şiacu şi Cula Crăsnaru de la Groşerea, com Aninoasa. Acestora li se poate adăuga casa-culă de la Glogova care s-a dezvoltat pe nucleul unei cule. Aceste construcţii, au un caracter de unicitate dat de restrângerea pretenţiilor de confort în favoarea celor privind apărarea, precum şi datorită faptului că în România se întâlnesc numai în Oltenia şi în Argeş, iar în restul Europei construcţii similare apar doar în Balcani.
Cula de la Curtişoara, integrată Muzeului arhitecturii de la Curtişoara, cunoscută şi sub numele de cula Cornoiu, a fost construită încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi a fost lăsată moştenire de Radu Piştescu logofătului Cornea din Târgu-Jiu (1785), împreună cu toată averea. Dezvoltată pe trei niveluri, cu fântână în pivniţă şi cu creneluri de tragere la fiecare nivel, ea putea adăposti familia boierească , pe apropiaţii săi şi putea face faţă chiar unui asediu prelungit. De-a lungul timpului a suferit câteva intervenţii care nu i-au alterat însă forma iniţială pe care şi-a redobândit-o în urma restaurării din anii 60.
Cula Cioabă-Chintescu din satul Şiacu, comuna Slivileşti, cunoscută şi sub numele de Cula Cioabă-Chintescu datorită moştenirii ei în special pe linie feminină a fost începută în 1818 de boiernaşul Răducan Cioabă. După moartea acestuia, soţia sa Zoiţa s-a recăsătorit cu Marin Chintescu, acesta fiind cel care a terminat cula în 1822. La fel ca şi cula din Groşerea şi aceasta are trei nivele şi a avut la origine rol în exclusivitate de veghe, refugiu şi apărare.
Cula Crăsnaru, din satul Groşerea, comuna Aninoasa, construită în a doua jumătate a secolului XVIII a aparţinut lui Costache Săvoiu zis Surcel şi soţiei sale Ecaterina născută Frumuşanu şi a fost dată de zestre fiicei lor Elena căsătorită cu Achil Crăsnaru. Construcţia are trei niveluri, la ultimul, pe latura de sud se află un pridvor, iar pe laturile de est şi de nord are balcon. Tipologic aparţine tipului de cule cu rol de veghe şi apărare, ulterior necesităţile de locuire punându-şi amprenta asupra funcţionalităţii construcţiei. Imobilul a suferit mai multe refaceri în timp datorate în 1801 unui atac turcesc care a dus la incendierea sa, iar în 1898 unui cutremur puternic. Restaurarea făcută prin grija Direcţiei Monumentelor Istorice în anul 1966 îi păstrează forma tradiţională.
Casa – culă din Glogova, situată pe malul stâng al Motrului, a fost construită în mai multe etape de către Necula Glogoveanu (sec. XVII ) ce foloseşte ca bază un beci mai vechi, apoi de Matei şi Ioniţă Glogoveanu (sec. XVIII), concomitent cu realizarea bisericii paraclis cu hramul Sf. Nicolae. Tradiţia aminteşte de existenţa unor subterane ce făceau legătura între culă şi biserica paraclis din apropiere şi dintre culă şi un luminiş din apropierea Motrului, subterane folosite în cazul unui asediu.
Casele şi conacele sunt o componentă importantă a arhitecturii civile realizată din zidărie care îşi face loc treptat în arhitectura târgurilor şi micilor oraşe gorjene începând cu sfârşitul secolului XVII.
Ansamblul Cornea Brăiloiu, din cartierul Vădeni, al municipiul Târgu-Jiu, este unul dintre cele mai vechi şi reprezentative construcţii pentru judeţul Gorj. Are în compunere casa(palatul), biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, grajdurile (dispărute la sfârşitul sec. XX) şi zidul de incintă. Casa a fost construită pe un nucleu din secolul al XVI de către Cornea Brăiloiu, mare ban al Craiovei, utilizând ca bază pivniţele masive din cărămidă şi folosindu-se de meşterii care construiseră palatul cumnatului său, domnitorul Constantin Brâncoveanu, de la Potlogi. Biserica paraclis, beneficiară a unei picturi de excepţie, a fost restaurată în ultimii ani, scoţând la iveală o frescă foarte valoroasă.
Casa Cartianu, datează de la sfârşitul sec. al XVIII – lea, având ca nucleu de bază Cula de la Cartiu. Ulterior a fost transformată prin adăugarea perimetrală a unor pridvoare, conferindu-i imobilului o volumetrie aparte, constituind astfel un monument de referinţă în arhitectura românească. Monumentul a fost restaurant şi aici funcţionează astăzi un interesant muzeu al costumului popular din zona Gorjului.
Casa Barbu Gănescu, din municipiul Târgu-Jiu, Piaţa Victoriei nr.1, este o construcţie în stil neoromânesc realizată pe un nucleu datând din anul 1790. La sfârşitul secolului al XVIII-lea aceasta aparţinea slugerului Barbu Gănescu. Ion Bărbulescu fost guvernator al Băncii Naţionale, o restaurează radical şi o reamenajează în anul 1929 sub supravegherea arhitectului Iulius Doppelreiter care contribuie la decoraţia exterioară şi la distribuţia încăperilor.
Casa Dimitrie Măldărescu, din municipiul Târgu-Jiu, strada Tudor Vladimirescu nr.36, a aparţinut în 1719 lui Gheorghe Măldărescu, care este recunoscut ca fiind ctitorul acesteia. În timp, imobilul a avut mai multe funcţiuni. Cea mai importantă perioadă pentru istoria învăţământului gorjean fiind cea în care aici a funcţionat prima şcoală publică din Gorj sub conducerea lui Constantin Stanciovici-Brănişteanu.
Clădirile administrative şi cele care adăpostesc instituţii de învăţământ public sunt o prezenţă de necontestat în tabloul monumentelor istorice din judeţul Gorj.
Primăria municipiului Târgu Jiu, B–dul C. Brâncuşi nr.16, a fost construită în 1932 după planurile arhitectului Taşcu Ciulei. Clădirea era destinată Căminului de ucenici şi corporaţiei de meseriaşi Târgu Jiu. La solemnitatea prin care s-a pus piatra de temelie au participat oameni de seamă ai vremii: Grigore Iunian – fost ministru al muncii şi justiţiei, D.R. Ioaniţescu – ministrul în exerciţiu (la acea dată) al muncii, ocrotirilor sociale; Stavri Cunescu – inginer, secretar general al acestui departament, Mihail Enescu director general al Casei Centrale a meseriilor.
Palatul comunal din Târgu Jiu piaţa Victoriei nr. 2-4, astăzi aici funcţionează Instituţia Prefectului judeţului Gorj. Proiectul a fost realizat de arhitectul Petre Antonescu iar devizul lucrărilor a fost întocmit în anul 1896 de către arhitectul Teoharie Dobrescu, care a fost şi antreprenorul lucrării executate de inginerul Ion Poienaru. Ridicarea construcţiei a început în anul 1897 iar piatra de temelie s-a pus la 22 august 1898. La 28 mai 1901, primarul oraşului Târgu-Jiu, Titu Frumuşeanu, încredinţează arhitectului Dimitrie Maimarolu finisarea lucrărilor primăriei, în august 1902 acestea fiind executate. Decoraţia exterioară şi cea interioară în stil maur dau o notă de unicitate şi monumentalitate construcţiei în care ulterior se instalează reţeaua telefonică (1904) şi pentru care se achiziţionează un ceas montat în turlă în anul 1905.
Colegiul Tudor Vladimirescu, Str. Unirii nr.29, înfiinţat în septembrie 1890 ca Gimnaziu Real “Tudor Vladimirescu”. Construcţia sa a început în 1891 după planurile arhitectului Th. Dobrescu, antreprenor fiind Constantin Bartteli şi s-a finalizat în 1894, când, la inaugurarea sa, a participat şi ministrul instrucţiunii publice, Spiru Haret. Aici a funcţionat, pe lângă gimnaziu, Şcoala de ceramică iniţiată de directorul gimnaziului Iuliu Moisil şi de arhitectul şef al judeţului, Aurel Diaconovici, dar şi Muzeul Gorjului, primul muzeu din ţară de acest tip constituit în 1894 din iniţiativa unui grup de intelectuali de marcă ai Gorjului – Alexandru Ştefulescu, Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici, Vitold Rola Piekarski. Instituţia îşi dobândeşte numele de „Tudor Vladimirescu” prin decret regal în 1897. Trebuie să remarcăm extinderile care s-au făcut, după necesităţile dezvoltării învăţământului gorjean, care au respectat întocmai arhitectura iniţială
Gorjul are 28 de monumente de for public protejate prin LMI 2004 între care, cel mai cunoscut, atât în România, dar şi în lume, este Ansamblul Monumental Calea Eroilor dedicat memoriei eroilor care s-au jertfit pentru reîntregirea neamului în primul război mondial.
Ansamblul monumental Calea Eroilor din municipiul Târgu-Jiu, axa E-V a oraşului, are dispuse pe circa 1,5 km. celebrele lucrări, Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului şi Coloana fără Sfârşit în care se integrează Biserica cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Realizare a marelui artist de renume mondial Constantin Brâncuşi, a fost ridicat, cu eforturile conducătoarei Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene, Arethie Tătărescu, soţia primului ministru Gheorghe Tătărescu, între anii 1937 şi 1938. În ultimii ani, lucrările au fost restaurate începând de la Coloana recunoştinţei fără sfârşit, continuând cu elementele de piatră ale ansamblului – Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, cele 24 de scaune de pe Aleea Scaunelor şi finalizându-se cu amenajarea peisagistică din cele două parcuri în care sunt amplasate operele care au fost introduse în Lista Patrimoniului European, ceremonia oficială din 18 aprilie 2007 consfinţind acest lucru.
Alături de opera brâncuşiană, la Târgu Jiu întâlnim şi lucrări ale elevilor acestuia, dar şi elemente de artă plastică dedicate sculptorului – mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, respectiv, bustul lui Constantin Brâncuşi lucrare a lui Ion Irimescu din 1976.
Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu se află în mijlocul Pieţei Victoriei, în faţa Prefecturii, şi a Bisericii Sfinţii Voievozi şi completează atmosfera încărcată de spiritualitate şi istorie pe care le degajă amenajarea acestei pieţe. Realizat în 1935, din iniţiativa Ligii Femeilor din Gorj, mausoleul un sarcofag aşezat pe un postament cu trei trepte, din piatră albă este creaţia sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, elevă a marelui Constantin Brâncuşi. Monumentul ne înfăţişează prin basoreliefurile de pe feţele laterale ale sarcofagului momente din viaţa eroinei: pe faţa dinspre miazăzi, un tablou bucolic prezentând copilăria, în cadrul vieţii din satul ei natal; pe latura opusă, o vedem în medalion, salutată de cercetaşii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două feţe ne-o înfăţişează în război, pornind la atac cu plutonul şi momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldaţi. În cele patru colţuri, veghează patru femei în costum naţional, ţinând în mâini câte o cunună de lauri. În acest loc, se odihnesc rămăşiţele eroinei, aduse din Moldova şi reînhumate în Gorjul natal în iunie 1921.
Categoriei case memoriale şi monumente funerare îi aparţin 24 obiective, cel mai cunoscut fiind Casa memorială Constantin Brâncuşi de la Hobiţa. Alături de casă, cu mobilierul ei autohton, pătulul, pivniţa şi fântâna cu ciutură reconstituie mediul în care a trăit sculptorul şi care l-a marcat punându-şi amprenta pe creaţia sa. Casa de la Hobiţa este cea mai cunoscută, dar de atenţia vizitatorilor se bucură în egală măsură şi Casa memorială Ecaterina Teodoroiu situată în Vădeni, Municipiul Târgu Jiu, locul unde eroina s-a născut şi care adăposteşte documente, obiecte care i-au aparţinut. La 50 de km de Târgu Jiu, în satul Vladimir se află Casa memorială Tudor Vladimirescu, o construcţie simplă din lemn, tipică pentru arhitectura lemnului din Gorj, cu stâlpii pridvorului sculptaţi şi acoperiş de şiţă. Iniţiatoarea reconstrucţiei sale a fost Arethia Tătărescu, realizarea sa fiind posibilă datorită restaurării propuse de arhitectul Iulius Doppelreiter după o fotografie de la începutul secolului XX.